Emil Ceban: Valoarea unui medic se măsoară prin faptele și succesele discipolilor săi

Vizualizari: 357

Medicii sunt apreciaţi pentru profesionalismul lor, îi respectăm pentru gradele ştiinţifice, dar fiecare profesor, doctor habilitat este, în primul rând, o persoană cu propriul destin și speranţe. Despre cât e de dificil să devii medic, despre educarea unei personalităţi, despre problemele din medicină și despre scumpa Alma Mater în discuţia cu prorectorul pentru lucrările clinice ale Universității de Stat de Medicină și Farmacie N. Testemițanu, șeful catedrei de urologie, Emil Cheban.

CV

Data nașterii:
6 septembrie 1966, satul Lipnic, raionul Ocniţa.

Licență:
Doctor habilitat în medicină, profesor.

Instruire:
1. Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie N. Testemițanu, Facultatea de Medicină.
2. Universitatea Europeană din Moldova, Facultatea de Drept.
3. Academia de Administrație Publică, Facultatea de Management.

Temele lucrărilor de doctor:
În 2003 teza de doctor – „Tratamentul diferențiat al pietrelor ureterale”.
în 2014 teza pentru gradul de doctor habilitat – „Tratamentul multimodal al nefrolitiazei complicate”.

Activitatea:
1. Prorector pentru activitatea clinică a Universității de Stat de Medicină și Farmacie N. Testemițanu.
2. Șeful Secției de Urologie și Nefrologie Operativă.
3. Secretar al Societății de Urologie din Republica Moldova.
4. Membru al Societății Europene de Urologie.
5. Membru al Societății Internaționale de Urologie.
6. Președinte al comisiei de certificare a urologilor, nefrologilor și andrologilor a Ministerul Sănătății și Protecției Sociale a Republicii Moldova.

Realizări:
1. Autorul a peste 180 de articole, monografii, lucrări științifice și metodologice, manuale.
2. Câștigător al multor premii internaționale și guvernamentale. Ordinul Gloria Muncii.

Formarea unei noi dinastii medicale

Soția e oftalmolog, a lucrat mulți ani în cadrul Spitalului Clinic Republican, apoi a fost invitată la clinica Medpark. Fiul nostru a făcut admiterea la Universitatea de medicină din Moldova, deși a avut posibilitatea să studieze în diferite țări. A decis să rămână acasă și deja e în anul 4. Putem spune, că în Moldova apare o nouă dinastie medicală.
Fiul mi-a urmat exemplul și după 3 cursuri s-a angajat ca asistent medicalpentru schimburi de noapte în Departamentul de Urologie a SCR. Îi respect decizia. Pe de o parte, câștigă bani de buzunar, pe de altă parte, participă la pregătirea pacienților pentru operație, contribuie la tratamentul lor, comunică cu pacienții – această practică este foarte importantă.

Baştina – locul naşterii, mediul în care s-a dezvoltat, a crescut lasă o amprentă asupra formării caracterului viitorului om, personalităţi…

M-am născut în satul Lipnic, raionul Ocniţa, la nordul Moldovei, în locuri foarte frumoase, pitorești. Mama s-a ocupat de menaj, ne-a crescut pe mine şi pe fratele mai mare — Marian. Satul era mare, cu o infrastructură bine dezvoltată. Tatăl meu a fost președinte de colhoz.
A fost o persoană integră, care a combinat multe calități umane pozitive: inteligență, demnitate și deschidere. Părea foarte sever, dar avea suflet subtil, își iubea imens locurile natale și oamenii care îl înconjurau. Era copleşit de lucru, a înregistrat performanțe uimitoare, dar întotdeauna a găsit timp şi pentru noi.
Din păcate, s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă și a murit la 42 de ani. Așa, la vârsta de 11 ani copilăria mea s-a încheiat. E trist că timpul a șters din memorie majoritatea momentelor legate de tata, dar imaginea i-am păstrat-o şi aceste amintiri îmi încălzesc sufletul.

Presupunem că după moartea tatălui viaţa s-a scimbat?

Mama nu avea o profesie, pentru că tata ne-a asigurat existenţa. După moartea acestuia, ea a absolvit extern un colegiu agricol pentru a obține profesia de agronom, iar eu şi cu fratele meu căutam orice loc de muncă.
Din punct de vedere material ne-a fost foarte dificil, așa că nu am rămas în sat să terminăm şcoala medie, ci am decis să obținem câte o profesie cât mai curând posibil. Fratele meu a mers la colegiul de vinificație, iar eu am ales o școală medicală.

Boala tatălui a influențat alegerea?

Cred că atunci am provocat soarta. Îmi era obijduitor şi m-a durut faptul că medicii nu au putut stabili un diagnostic precis la timp. A fost tratat gresit. Şi am decis că voi fi medic. Medic bun, care va face totul bine, care nu va comite greșeli fatale.

Plecând de acasă la 15 ani, aţi devenit persoană independentă. Cum ați început viața la o vârstă atât de fragedă?

La vârsta aceea percepi lumea altfel. Dar am fost mereu plin de energie, am participat la toate activitățile din colegiu, ceea ce nu m-a împedicat să-l absolvesc cu menţiune. În paralel am şi lucrat.
Prima inscripţie din carnetul meu de muncă afirmă că am început ca măturător în curtea Spitalului Clinic Republican. Acum, privind în urmă, încerc să-mi amintesc la ce se gândea viitorul profesor, fluturând o mătură…

Aveţi abilități organizaționale, știţi să comunicaţi corect cu oamenii, probabil unele calități le-aţi moştenit de la tatăl Dvs. Pesupunem că şi în studenţie aţi avut o viață zbuciumată…

Din primele zile am fost numit conducător sindical al cursului, iar în anul II am devenit liderul sindical al facultății de medicină generală. Cercul de obligaţii includea distribuirea locurilor de cazare în cămine și a biletelor de odihnă; organizarea diverselor şedinţe şi întâlniri, evenimente, concursuri și concerte pentru studenţi. Cream proiecte, am organizat echipa TVC. Eram în permanenţă printre tineret.

Când soarta cuiva depinde de deciziile luate, e necesar să fii corect întotdeauna?

Am fost în permanenţă sincer, nu ghidat de emoții, m-am bazat pe fapte. Cred că aceste calităţi şi au determinat studenţimea să mă aleagă la anul 6 vicepreședinte al Comitetului sindical al studenților universităţii.
Ulterior am devenit președintele Comitetului sindical al personalului universității și am ocupat această funcție timp de cinci ani. Apropo, „Asociația Studenților și a Medicilor Rezidenți” a fost creată pe baza fostului sindicat studențesc, o organizație de tineret foarte populară și progresivă, iar eu sunt unul dintre fondatorii acesteia.

De ce aţi ales urologia?

Pot spune că am ales specialitatea în mod emoțional-experimental. Până în anul 6 studenții studiază practic toate domeniile principale ale medicinei. Toate sunt interesante în felul lor. Inițial, m-am orientat spre oncologie, dar când am cunoscut mai multe din acest domeniu, mi-am dat seama că nu e cea ce îmi imaginam.

M-am orientat spre ginecologie, am fost invitat și în medicina criminalistică. Dar abia după ce am studiat ciclul de urologie, am simțit o atracție către această specialitate. În plus, mi-au plăcut medicii care activau la catedra de urologie. Totul a coincis. Dorința mea, atmosfera de instruire și perspectivele dezvoltării acestei ramuri a medicinei.
Adevărat, a trebuit să lupt pentru dreptul de a fi urolog. Erau mai mulți candidaţi care doreau să aleagă această specialitate. Dar atunci când ai un vis pe care îl urmezi, totul se rezolvă.

Cum a început cariera profesională?

În 1994, conform distribuirii oficiale am mers la spitalul din Bălți în secția de urologie și hemodializă. În această perioadă am simțit nevoia dezvoltării profesionale, am simţit necesitatea de a mă ocupa de știința medicală.
De aceea, după câteva luni am intrat într-un program de doctorat la Departamentul de Urologie. Devenind asistent stagiar mă ocupam şi de pacienți. Treptat, cariera deja se contura…
<h3Cercetările științifice v-au tentat şi pe timpul studenţiei?

Nu poate exista o dezvoltare progresivă a medicinei fără lucru științific. Nu poate exista o creștere profesională fără el. Chiar și bobocii știu asta. Când am scris prima disertație, a fost foarte dificil. În timp ce lucram asupra ei, mi-a fost schimbat conducătorul. În anul 2003 m-am apărat și am obținut primul grad ştiinţific – de doctor în medicină.

Fiecare domeniu are o specializare îngustă. Pe care aţi ales-o?

Prima lucrare științifică ţine de urolitiază – o temă foarte stridentă pentru Moldova. Spre ea şi m-am orientat. În anul 2006 am devenit profesor la catedră și am început pregătirea pentru cea de-a doua disertație pentru titlul de doctor habilitat, inclusiv colaboram şi cu specialiştii din cadrul clinicii de urologie din Cluj-Napoca, România.
Cea de-a doua disertație am finisat-o în anul 2014. La sfârșitul anului am primit titlul de profesor. Dar nu este o limita. Medicii ar trebui să se perfecționeze constant, să participe la forumurile științifice internaționale.

Cum combinaţi activitatea științifică cu cea medicală și cu cea managerială?

În anul 2010 am fost numit prorector al universității pentru munca educațională și problemele sociale. Programul meu de lucru nu s-a schimbat, doar a devenit mai comprimat, pe când activitatea medicală nu a fost afectată. În această poziție, experiența în sindicate mi-a fost foarte utilă. Am continuat să lucrez cu tineretul, doar la un nivel mai superior.
Am fost responsabil pentru campusurile studenţeşti, timpul liber, cantine, construcția de locuințe pentru angajații noștri care ar putea cumpăra un apartament la preț convenabil și multe altele. La acea vreme a fost inaugurată o nouă sală de sport pentru studenți, au fost renovate căminele, am deschis un hotel pentru necesităţile instituţiei.

A fost transferată la universitate o bibliotecă bogată și valoroasă a Spitalului Clinic Republican. În anul 2015 am fost numit prorector pentru munca clinică și educație postuniversitară. Din ianuarie 2019 supraveghez doar partea clinică.

Și funcțiile s-au schimbat…

Firește. E alt tip de activitate legată exclusiv de medicină. Trebuie recunoscut faptul, că această poziție e foarte complexă, necesitând dedicare completă. Dar, în același timp, e considerată prestigioasă.
Duc responsabilitate pentru toate bazele clinice, verific activitatea tuturor angajaților. Universitatea noastră are peste 50 de secții clinice în diferite spitale. Printre altele, e necesară reglementarea relațiilor dintre departamente și managementul spitalelor.

Se crede că, dacă departamentul are succes, e meritul angajaților. Dacă s-a comis o greșeală undeva – vinovat e prorectorul pentru partea clinică?

Ne străduim să nu facem erori și greșeli mari. Dar există tot felul de conflicte. De exemplu, atunci când un spital refuză să coopereze cu un departament sau un om de știință concret.
În astfel de situații, ca argument e necesară prezentarea unei decizii adecvate a guvernului. Apropo, decizia guvernului de a reglementa activitatea departamentelor noastre din spitalele din republică din anul 2007 a fost actualizată în anul trecut la inițiativa mea. Şi alte reglementări au fost actualizate.

«SUNT FOARTE EXIGENT FAŢĂ DE SINE ȘI ACELAŞI LUCRU ÎL CER ŞI CELOR DIN ANTURAJUL MEU»

Pare ciudat, că spitalele ar putea refuza găzduirea catedrelor științifice în incinta sa. Doar departamentele date presupun dezvoltare, inovații medicale, conferințe științifice, finanțare suplimentară etc.

În acest caz, factorul uman joacă un rol important, totul depinde de diriguitori. În lumea medicală există o anumită concurență. E bine și chiar necesar, dacă nu se depășește un comportament rezonabil și demn. Dar dacă concurența ajunge până la invidie, la o îndoială în propriile puteri, atunci ea se transformă într-o confruntare banală.

Actuală funcţie e asociată cu faptul că, îndeplinindu-vă strict responsabilitățile, puteți deveni obiect de invidie.

Este posibil orice. Prin urmare, mă strădui să fiu corect, să soluţionez situațiile dificile fără conflicte, să caut compromisuri. Recent a devenit deosebit de dificil să lucrezi deoarece medicii au fost atrași în jocuri politice. Puterea din țară se schimbă, respectiv şi managementul spitalelor.
Fiecare nou ministru îşi stabileşte propriile reguli. Fiecare nou medic-șef, care a primit postul graţie apartenenței de partid, dictează condițiile și uneori elimină concurenții. Politica nu trebuie să influenţeze medicina. Din această cauză, pacienții suferă.

Unii oameni confundă conceptele profesie și funcţia…

Am o singură profesie. Sunt urolog, iar posturile sunt diferite şi temporare. Am trecut prin multe etape de carieră, am încercat să corespund tuturor pozițiilor. Și acum sunt gata să merg mai departe.
Dar indiferent la ce nivel m-a ridicat soarta, voi rămâne mereu medic. Începând cu 1 iulie, sunt șeful Departamentului de Urologie. Aceasta este și o poziție, dar foarte aproape de munca medicală.

În calitate de medic, ce probleme în domeniul urologiei puteți identifica?

Moldova dispune de toate echipamentele moderne necesare pentru diagnosticul și tratamentul bolilor urologice la cel mai înalt nivel de îngrijire medicală. În același timp, ne lipsesc foarte mulţi specialiști. Doar jumătate din spitalele din republică se pot lăuda cu un urolog.
Mai mult, medicii de acest profil lipsesc şi în capitală. Și, din păcate, trebuie menționat, că această criză de specialişti se va agrava şi în continuare. Aceasta înseamnă că pacienții urologici de la ţară sunt şi vor fi trimiși la Chișinău. În spitalele de aici se formează cozi pe 3-4 luni. Pacienții sunt nevoiţi să călătorească, să facă teste, să se consulte și au nevoie de bani pentru călătorie și cazare. Unii bolnavi renunță și nu mai vin.

Boala progresează și poate duce la consecințe triste. De exemplu, în țările dezvoltate, urolitiaza este tratată în principal prin chirurgie endoscopică. În țara noastră, aproape jumătate din intervenţii se desfășoară într-un mod deschis. De ce? Deoarece oamenii se adresează deja când pietrele ating dimensiuni mari și nu pot fi nici dizolvate și nici îndepărtate cu ajutorul unui endoscop. Dar dacă pacientul ar fi făcut o ecografie la timp, ar fi putut evita asemenea intervenţii.

Un alt exemplu. După 40 de ani, mulți bărbați au riscul de a dezvolta adenom de prostată. Pentru a se proteja, trebuie să meargă la urolog, să facă o ecografie și o analiză pentru PSA (prezența celulelor canceroase). În consecinţă, 40% dintre pacienții cu adenom dezvoltă cancer. Boala este diagnosticată prea târziu.

Lipsa de personal ţine de valoarea salariilor?

În cea mai mare parte. Și porneşte chiar de pe timpul studiilor de specializare. Rezidentul primeşte o bursă de o mie de lei, în România – 1.500 de euro. Și dacă tinerii specialişti mai iau și ture de noapte, la această sumă se adăugă încă 500 de euro. Iată aceasta e aritmetica. Adevărat, în ultimii 2 ani, salariul a fost majorat la 5000 de lei, dar acest lucru nu oprește exodul în masă în străinătate.

Se știe că medicii moldoveni sunt apreciați în străinătate…

Sunt apreciaţi. În mod ideal, sunt incluși în sistem pentru că au un nivel ridicat de cunoștințe, dar medicii pleacă nu numai din cauza salariilor, dar, ciudat, şi din cauza politicii.
Datorită schimbării frecvente a puterii și respectiv a conducerii, nu avem stabilitate. Medicul poate ajunge în dizgrație în orice moment. Disputele politice aduc discordie și haos comunității medicale.

Сare e tema disertațiilor Dvs?

Prima lucrare științifică a fost dedicată urolitiazei – un subiect foarte necesar pentru Moldova, graţie lui mi-am dedicat cariera medicală. În 2006, am devenit profesor asistent al catedrei și am început pregătirea pentru cea de-a doua disertație pentru titlul de doctor habilitat, inclusiv colaboram cu clinica de urologie din Cluj-Napoca, România.
Cea de-a doua disertație am finisat-o în 2014. La sfârșitul anului am primit titlul de profesor. Dar aceasta nu este limita. Medicii ar trebui să se perfecționeze constant, să participe la forumurile științifice internaționale.

Institutul medical a fost creat pe baza școlii de medicină din Leningrad, care la acele timpuri a fost recunoscută drept una dintre cele mai bune din lume…

Este o mare onoare pentru noi. Probabil, lui Stalin îi datorăm pentru asta. În timpul războiului, Institutul Leningrad s-a regăsit într-un blocaj, iar mulți medici care, potrivit regulilor vremii, nu mai erau de încredere, au fost exilaţi la Kislovodsk, iar după război au fost trimiși la Chișinău.
Astfel în Moldova au venit profesori, medici profesionişti de înaltă calificare, respectați, de o înaltă cultură, care au continuat instruirea şi activitatea în cele mai bune tradiții ale școlii din Leningrad. Institutul de Stat din Chișinău ulterior a devenit Universitate. Universitatea noastră a avut norocul că a existat un om ca Nicolai Testemițanu. Odată cu venirea D-lui la Universitate, a început pregătirea cadrelor naționale.

Dar locuitorii Moldovei şi până atunci aveau posibilitatea să facă studii medicale?

Da, dar nu de o asemenea calitate. Populația ţării era mai mică, iar Nicolai Testemițanu a fost cel care a pus accentul pe pregătirea personalului local. Primii absolvenți autohtoni sunt consideraţi „absolvenţii de aur”. Cunoaştem multe nume notorii din acea pleadă. Au devenit nu numai medici iluştri, ci și mari dascăli. Nivelul profesional înalt este criteriul de bază al universității.

Ce alte tradiții se mai păstrează?

Respectul pentru profesorii noștri, adevărații purtători ai profesiei. Onorăm memoria celor care ne-au părăsit deja și îi venerăm pe cei care au vârsta de pensionare, dar continuă să rămână în rândurile noastre.
Pentru profesorii și academicienii pensionari le păstrăm propriile birouri și ei efectuează consultări. Când am fost prorector pentru activitatea educaţională am participat la crearea Aleei oamenilor iluştri de știință și doctorilor din Republica Moldova. Ea a fost deschisă cu ocazia sărbătorii celei de-a 70-a aniversări a Universității de Stat de Medicină și Farmacie N. Testemițanu.

«INIȚIAL MĂ VEDEAM ONCOLOG, DAR CÂND AM STUDIAT MAI PROFUND MATERIA, AM ÎNȚELES – NU E CEEA CE VREAU»

Vorbiţi cu atâta tandrețe și mândrie despre universitate de parcă ar fi a doua casă.

Așa e. Pot parcurge coridoarele cu ochii închiși, cunosc toate sălile, aulele și numerele tuturor birourilor. Profesorii și colegii mi-au devenit parte a familiei mele, iar pe studenţi îi tratez ca pe niște copii. Colectivul de la Alma Mater îmi sunt foarte scumpi.

Valoarea unui medic adevărat e determinată nu numai de numărul de pacienți recunoscători, ci și de numărul de studenți strălucitori, adepți. Cum vă sunt discipolii? I-aţi selectat sau ei v-au ales?

Simpatie reciprocă. Când vin studenții sau rezidenții, încă nu se orientează în lumea științifică, ei nu cunosc regulile și normele stabilite. Și vor să înțeleagă toate acestea. Sunt diferiţi și doar timpul arată cine ce merită. Dar am noroc. La mine vin cei mai buni.
Sarcina mea e nu doar să devin ghidul lor în lumea cunoașterii, ci și să le descopăr talentele, să-i direcționez pe calea pe care sunt capabili să o parcurgă cu demnitate. Ulterior, ei decid încotro o iau. Unul dintre studenții mei, deja profesor asistent, doctor, anul trecut a plecat în Germania. Desigur, în calitate de îndrumător, mă doare că a plecat din țară.
Dar ca om, înțeleg fiecare are dreptul să-și aleagă propria cale. Mai mulți studenți au mers să lucreze în clinici private, iar eu visam să-i am alături. Sunt şi de cei care au rămas. Unul dintre ei este doctor în științe medicale, la 30 de ani a devenit șeful catedrei de urologie, altul e prodecan la Facultatea de Medicină. Cred că ar trebui să le oferim tinerilor promițătoarele oportunităţi de a-și dezvălui toate talentele. Dar sunt sigur că voi mai avea încă mulți studenți buni.

Le spuneţi deschis unor că potențialul lor este limitat?

Absolut nu. În primul rând, aș putea greși. În plus, dacă spunem cuiva că şi-a atins plafonul succesului, acesta va înceta să se dezvolte. Pot doar să le atrag atenţia asupra greşeliloi comise, să le sugerez ceva.
Tinerii trebuie ghidaţi și încurajaţi. Atunci ei înșiși vor găsi aplicație pentru cunoștințele și abilitățile lor. Dar știu sigur, că discipolii noștri trebuie să fie mai buni decât noi, altfel s-ar putea să nu avem progres.

În Moldova, pe lângă sindicate și asociații, există comunităţi neformale de medici-adepţi, un fel de patrioți, care contribuie la îmbunătățirea situaţiei din țara?

Nu. Acum acest lucru nu e la modă, cu atât mai mult cu cât politica a divizat societatea. Deși există astfel de persoane printre medici. Sunt sinceri și din toată inima își fac griji pentru Moldova. O astfel de organizație ar trebui să fie. În unele țări există asemenea grupuri de medici, care reglementează relațiile dintre angajatori, minister și medici, protejează drepturile tuturor părților. Am încercat împreună cu rectorul universității noastre, academicianul Ion Ababi, să facem acest lucru, dar nu am reușit. Politica a intervenit din nou.

Am vorbit despre faptul că din țară pleacă mulţi medici deja formaţi. Dar pleacă din țară şi absolvenții universității. În număr mare. Pe când nu există suficienți specialiști în raioane. Acum se discută în mod serios că, dacă un absolvent, care a studiat la buget, refuză să meargă la muncă conform distribuirei, acesta urmează să restituie banii cheltuiţi de stat pentru pregătirea lui.

Pe de o parte, desigur, avem într-adevăr nevoie de cadre tinere, iar statul speră la un nou schimb. Pe de altă parte, îi privăm pe tinerii de dreptul de a alege. Cum evaluați această situație? Problema este foarte relevantă și nu poate fi soluționată fără echivoc. Această problemă deranjează toată lumea, inclusiv şi pe mine ca medic și conducător, deoarece populația suferă de lipsa de personal.

Problema a fost discutată la diferite niveluri, dar fără prea mult succes, iar acest lucru se datorează multor factori. În primul rând, scăderea natalității, migrației cetățenilor și, ca urmare, o reducere a populației, în special a celei rurale, și a degradării ulterioare a satelor. În al doilea rând, e foarte dificil să studiezi la Universitatea de medicină, nu toţi rezistă o cursă atât de lungă şi de loc uşoară…

Mai mult, profesia te oblige să studiezi de-a lungul vieții. Studierea necesită nu numai oportunități, ci și o mare dorință, precum și o dragoste pentru pacient. Poți fi un specialist ideal instruit, un chirurg genial, dar dacă nu există compasiune, nu vei reuși să devii medic bun. Pentru a avea pacienţi, trebuie să poți să-i ascultaţi, să-i respecți.

Dreptul doctorului la o viața bună

După 6 ani de pregătire în aulele universităţii, 3 ani de rezidentură sau 5 ani de chirurgie și încă alte instruiri în specialitate, medicul merge într-un sat îndepărtat, unde nu există apă caldă și canalizare, încălzire și baie. În plus, medicul nu are propria locuință, iar salariul e foarte modest.
Cine vrea să fie în această situație după atâția ani de studii? Încep să ceară o rambursare de la tinerii specialişti pentru faptul că nu au plecat la muncă într-un loc unde nu există condiții de trai. Nu avem dreptul să învinuim tinerii care, după ce au obţinut o profesie, vor să trăiască cu demnitate.

Şi cum să procedăm?

Există o soluție. Condiţiile viitorului loc de muncă ar trebui discutate din timp. În plus, ar trebui elaborate o serie de documente legale, care ar fi o siguranţă atât pentru stat, cât și pentru tânărul specialist.
În general, se poate vorbi la acest subiect, dar este clar că necesită o rezolvare. Actualul cabinet al Ministerului Sănătății înțelege aceste probleme și promite să schimbe cadrul legal pentru a remedia situația.

Susţineţi, că un medic bun se distinge printr-o dragoste pentru pacient. Ce alte calități sunt necesare în această profesie?

Medicul trebui să manifeste simpatie pentru pacient, dar nu milă. Să fie capabil să se concentreze asupra problemei și, atunci când e necesar, să demonstreze fermitate şi curaj. El trebuie să fie sincer atât cu ceilalți, cât și cu sine însuși. Și ar trebui să nu cunoască sentimentul de lene, pentru că toată viața are nevoie să învețe și să muncească.

Aveți trăsături de caracter cu care luptați?

Sunt prea credul și încă nu știu să fiu mai puţin deschis. Întotdeauna sunt nemulțumit de mine. Mi se pare în permanenţă că s-ar putea face și mai bine. Datorită pretenţiilor faţă de sine, cer şi de la alţii abordări serioase. Nu totdeauna aceste exigenţe sunt explicabile, dar nu tolerez nepăsătorii. Prin urmare, mai învăț să-mi controlez emoțiile.

Aveți un program foarte încărcat și, se pare, ajungeți acasă nu mai devreme de cină. Care e atitudinea familiei?

Soția mea este medic, mă înțelege și mă susține pe deplin. Am cunoscut-o la începutul studiilor noastre, împreună la cămin ne pregăteam pentru teme. Apoi au apărut sentimentele, ne-am căsătorit. Aveam o cameră separată. În general, am rătăcim prin diferite cămine timp de 17 ani. Şi cei 2 fii tot la cămin s-au născut.

În timpul studiilor, mă întreţineam singur, am lucrat paznic în ospîtărie, măturător la o grădiniță de copii și uneori şi mă hrăneau acolo. Când am devenit cap de familie, m-am angajat ca asistent medical de noapte la fabrica de încălțăminte Zorile, unde la acel moment aveam un salariu serios de 90 de ruble.
Noi singuri, fără ajutor din exterior, ne-am cimentat familia, am ţinut piept tuturor problemelor apărute. Am supraviețuit o tragedie cumplită … Am pierdut fiul cel mai mare, când era în clasa a V-a. În primele zile ale lunii septembrie a fost lovit de o mașină. Era cu un coleg de clasă la o stație de autobuz.

Pierderea copilului este un șoc teribil pentru părinţi. Cum aţi rezistat.

După decesul fiului am revăzut unele principii ale vieții mele, am făcut reevaluarea valorilor, m-am debarasat de tot ce era neimportant. Această pierdere groaznică a dus la faptul că multe din viața mea s-au eficientizat, au dobândit contururi.
Multă vreme nu am putut să mă determin cu prima disertație, am schimbat temele, eram nemulțumit de rezultate. Apoi totul s-a rezolvat. Ca și cum băiatul meu m-ar fi ajutat din cer. Am cumpărat un apartament, am adus-o pe mama la noi, apoi i-am cumpărat un apartament separat lângă noi.

GESTUL MAMEI

Mi-am făcut serviciul militar în apropiere de Odesa, în satul Chernomorca, unde se afla Școala Comandamentului Superior de Apărare Aeriană din Odesa. Reprezentanți din toate țările din Uniunea Sovietică au studiat acolo. Am fost şi liderul comsomolist al unităţii. Seara, făceam serviciu în unitatea medicală și îndeplineam sarcinile de asistent medical.
M-am întors din armată ca sergent superior şi eram decis de a intra la institutul de medicină. Nu aveam haine și încălțăminte, cu excepția celei militare care le aveam pe mine. Dar mama chiar a vrut să-mi continui studiile. A vândut casa și mi-a cumpărat tot de ce aveam nevoie. Şi-a închiriat un spaţiu pentru trai. A fost decizia ei, marea ei faptă de mamă … Eram obligat să-i realizez speranțele.

Membrii familiei Dvs. sunt prinşi în programe diferite, reuşiţi să vă adunaţi? Ce sărbători preferate de familie aveţi?

Desigur, ne adunăm la toate sărbătorile. Dar obligatoriu – la Crăciun, Paște și Anul Nou. Chiar și în perioada sovietică, când tatăl meu era președinte de colhoz, am mers la biserică.
Și în toți anii merg de Paște la sfinţit pasca, îmi iau fiul cu mine și apoi întreaga familie, împreună cu părinții, stăm la masă pe care sunt bucatele naționale. Ori de câte ori este posibil, vizităm o mănăstire. Una dintre mănăstirile mele preferate, unde mi se odihnește sufletul, este Mănăstirea de la Curchi.

Sunteţi credincios?

Da, din copilărie. După moartea tatălui, când mama mergea la studii, rămâneam cu bunica, care era foarte credincioasă. Citea psaltirea în sat și știa multe rugăciuni. Îmi vorbea despre credință, m-a învățat rugăciuni.
Dacă nu deveneam medic, la sigur aș fi fost preot. Sufletul meu era pregătit pentru asta. Chiar am căutat un seminar teologic potrivit la Odesa. Dar Dumnezeu a vrut ca eu să vindec. Nu sufletele, ci trupurile.

Aveţi timp pentru hobby?

Nu știu dacă acest lucru poate fi numit hobby, dar sunt foarte pasionat de colectarea obiectelor naționale vechi. Am creat un fel de muzeu într-o cameră separată, unde sunt covoare vechi, obiecte de uz casnic, există chiar și o icoană a bunicii mele datată cu la sfârșitul secolului XVIII.

Mergeţi în locurile natale?

Îmi iubesc locurile natale sincer. În Lipnic demult nu mai am rude. Demult au dispărut. Dar sunt în viață prietenii din copilărie, colegii de clasă. Sătenii apelează adesea pentru ajutor și încerc să-i ajut.
Tatăl meu a fost numit cetățean de onoare al satului, iar eu sunt pe lista cetățenilor de onoare din orașul Ocniţa. În fiecare an, în una din sărbători, adun toți colegii de clasă rămași în sat și după ce vizitez cimitirul, fac o masa de sărbătoare, la care ne amintim anii de tinerețe și profesorii noștri. Acestea sunt acele momente rare, în care uit de muncă pentru puțin timp. Aici mă relaxez spiritual.

Unde vă odihniţi cu familia?

Odihna, în sensul deplin, este un fenomen rar pentru noi. Obișnuiam să mergem la mare, iar în ultimii ani ne place să ne relaxăm la munte, în România. În general, mai am aproximativ încă 70 de zile de vacanță neutilizată. Dar nu am timp să mă odihnesc.

Din cauza muncii permanente chiar și mecanismele se defectează. Corpul uman este o structură mai fragilă…

Altfel nu pot … Când uneori scad din ritm, mă îmbolnăvesc în sensul direct al cuvîntului. Organismul meu este obișnuit să fie stresat constant.

Mai aveîi vise, obiective de realizat?

Visele sunt lucruri foarte ciudate. Îmi amintesc cum în copilărie aveam un loc preferat, de unde urmărem trenurile care treceau. Stătem și visam că voi fi paramedic, apoi voi deveni medic sanitar și apoi îmi voi cumpă o motocicletă.
La universitate, ascultam şi admiram profesorii și mă întrebam dacă aș putea într-o zi devin ca ei. Și iată acum am 53 de ani și de mult sunt un medic, care efectuează operații complexe, și un profesor, care are studenți proprii, sunt, de asemenea, un lider, care are propria sa povară dificilă.
Dar am înțeles esenţialul – pentru ca un vis să devină realitate, trebuie să crezi în el și să muncești mult. Trenul pe care băiatul de cincisprezece ani îl urmărea cu ochii a plecat cu mult timp în urmă. Dar pe șinele vieții noastre trec noi trenuri, vise…
Dacă vorbim despre obiective, atunci unul dintre ele este construcția unui spital universitar dotat cu cele mai moderne tehnologii.
Astfel de spitale există în multe țări ale lumii. Aceasta înseamnă că, începând cu gărzile medicale și terminând cu intervenţiile chirurgicale — e domeniul de activitate al studenților, unde superiorul este responsabil pentru munca începătorului.

Dar unii pacienți pot fi sceptici față de un spital în care lucrează specialiști tineri, fără experiență…

Intervenţiile complicate vor fi efectuate sub supravegherea și cu participarea medicilor cu experiență. Studenții au nevoie de propria bază pentru a atinge anumite înălțimi profesionale, este nevoie de practică. Spitalul va deveni o bază de pregătire medicală și științifică. În plus, vom slăbi pârghiile de dependență ale catedrelor universitare care lucrează pe baza spitalelor.

Un spital studențesc – e un proiect pe termen lung. Și în prezent, trebuie să păstrăm universitatea noastră unică și echipa sa minunată, pentru a nu lăsa politicienii să-i slăbească temelia – baza, să distrugă tradițiile. Trebuie şi în continuare să menținem jalonul de prestigiu la culmea înălţimii atinse. Sunt gata să servesc acestor obiective în mod onest și pe mult timp.

Text: Anna Vetrova