Eva Gudumac – oamenii trăiesc până când este vie memoria despre ei

1287
Eva Gudumac – oamenii trăiesc până când este vie memoria despre ei
Eva Gudumac
Șefa catedrei chirurgie pediatrică
a CNȘP de chirurgie pediatrică ,,N. Gheorghiu,,
doctor în științe medicale,profesor,
membru-corespondent de onoare
al Academiei de Științe a Moldovei,
chirurg principal al Ministerului Sănătății al R.M.

Visul ei din copilărie era să devină învățătoare și acum ea și-a realizat visul. Zi de zi doamna Eva Gudumac, directorul clinicii pentru copii «Natalia Gheorghiu», șefă a catedrei, profesor, unica femeie academician a republicii noastre le descoperă studenților USMF tainele medicinei și îi învață să fie medici adevărați.

Domnă, Gudumac, povestiți-ne, vă rog, cum a început biografia dumneavoastră în domeniul medicinei?

În copilărie visam să devin învățătoare de fizică și matematică deoarece acestea erau obiectele mele preferate din școală și eram sigură că sunt obligată să mă dedic predării acestor obiecte. Și iată după absolvirea școlii am plecat să susțin examenele de intrare la Universitatea Pedagogică din Bălți, însă, din păcate, am picat un examen. Mă întorceam acasă în Tătărăuca Veche dezonorată total.

Pentru părinții mei acest fapt a fost o lovitură destul de gravă deoarece în satul natal toți mă știau de eminentă. Atunci tatăl meu destul de ferm mi-a spus că eu sunt obligată să am studii și în ziua următoare noi ne-am îndreptat spre Soroca. Tata a ales colegiul de medicină pe care eu mai apoi l-am absolvit cu succes. Dacă e să spun adevărul, diploma de soră medicală nu l-a încântat pe tatăl meu și atunci el mi-a ordonat să plec la Chișinău ca să obțin profesia de doctor. În așa fel m-am văzut purtând halatul alb mulțumită insistenței tatălui meu.

Dar profesia de chirurg pentru copii la fel a fost aleasă de tatăl dumneavoastră?

Nu, mai degrabă, ea m-a ales pe mine. (Zâmbește.) Am hotărât să intru la facultatea de pediatrie, concursul în anul acela era destul de mare, dar eu totuși am avut noroc și am izbutit să fiu printre acei norocoși (doar 5 %) au fost înscriși la facultatea respectivă. Era foarte dificil de abordat granitul cunoștințelor, eu, totuși mă străduiam enorm și am susținut prima sesiune cu succes, ba chiar mai mult am devenit și șefa grupei și a facultății.

Când veneam în vacanță acasă neapărat luam cu mine matricula ca să mă laud și eram nespus de mândră de mine. Tata s-a uitat la notele mele și apoi mi-a spus următoarele: «Scrie-ți numele tău pe toate paginile carnetului deoarece eu îți interzic să te căsătorești până nu vei absolvi facultatea cu diplomă roșie».
Eu, la rândul meu, fiind încăpățânată la ale mele i-am declarat următoarele: «Nu,tată, în anul șase va fi posibil să comasez studiile cu familia și din această cauză voi scrie numele meu de fată doar pe paginile care sunt până la sfârșitul anului cinci».

La sfârșitul anului șase, în aprilie, pe când se făcea repartizarea, doamna profesor Natalia Gheorghiu (deja la momentul dat era prorectorul institutului de medicină) mi-a spus că vrea să mă ia în clinica ei unde mă va institui în domeniul chirurgiei. Această propunere nu mi-a plăcut deloc deoarece eu îmi doream să devin medic-infecționist și atunci am ieșit în hol ca să mă sfătui cu soțul meu (totuși m-am căsătorit aproape de sfârșitul studiilor).

Alături de soțul meu era profesorul lui-domnul profesor Mihail Mihlen și el mi-a spus următoarele: «Eva acceptă deoarece, fiind alături de doamna Gheorghiu vei putea deveni în viitor chirurgul principal al Chișinăului». Undeva prognozele au fost pe aproape deoarece eu am devenit chirurg pediatru principalal Republicii Moldova.

Ce este cel mai dificil de explicat părinților micilor pacienți?

Necesitatea de a executa o intervenție chirurgicală și faptul ce se va întâmpla cu copilul în timpul intervenției. Doar nimeni nu poate garanta la 100 de % că anume așa cum a zis așa și se va desfășura operația, numai bunul Dumnezeu știe. Din păcate în majoritatea cazurilor mămicile și tăticii contemporani nu au încredere în medici și după consultație navighează pe internet ca să găsească răspunsuri la întrebările care-i interesează. Însă adeseori informația obținută pe asemenea cale nu corespunde cu realitatea, dar părinții crezând în ceea ce au citit refuză de la așa tip de tratament și copilul pierde din timpul prețios de a fi tratat deoarece mai apoi poate fi deja târziu.

Dumneavoastră considerați că accesul liber la informațiile ce țin de domeniul medicinei generează mai multe daune decât beneficii?

Indiscutabil. Și nu n umai pacienților,dar și studenților de medicină. Tainele medicinei se pot afla doar prin intermediul cărților, îndrumătorilor sau direct în procesul de tartare. Tinerii specialiști și viitorii medici trebuie să învețe să urmărească cu atenție toate mișcările profesorilor săi deoarece multe manipulări pe care ei le execută, practic nu pot fi explicate prin intermediul cuvintelor,ci numai arătate. Eu de fiecare dată spun că măiestria unui chirurg trebuie «furată».

Ei trebuie să prindă cele mai subtile nuanțe care se petrec în timpul intervenției. Oriunde eu nu aș fi învățat ori în Moldova, ori în Russia eu îmbibam ca un burete toate mișcările pe care le executau marii academicieni și mă străduiam la maximum să pătrund în proces.

Tainele medicinei se pot afla doar prin intermediul cărților, îndrumătorilor sau direct în procesul de tratare a bolnavilor.

Cum decurge ziua dumneavoastră de muncă?

De la șase dimineața fac vizita pacienților din secția de reanimare, de la șase și jumătate până la șapte și patruzeci și cinci de minute-primirea pacienților, apoi are loc conferința de dimineață cu colegii mei, iar începând cu orele nouă sau predau orele mele conform orarului sau realizez intervenții chirurgicale;aceasta depinde de ce zi a săptămânii este la moment. Apoi urmează ședințele la sfatul științific,iar după aceasta plec la USMF. Chiar și acasă continuu să lucrez; de exemplu după cină eu ori fac recenzii la diferite disertații, ori studiez literatura medicinală nouă. Mă culc abia la orele 23, dar se mai întâmplă că și noaptea pot fi trezită de aviația sanitară sau pot fi chemată de urgență în clinică pentru a acorda ajutor unui bolnav care este în stare gravă.

Ce program încărcat aveți! Atunci la ce oră vă treziți?

La cinci.

E prea devreme…

Nu mi-e greu deloc deoarece m-am obișnuit să mă trezesc la ora asta încă din copilărie, părinții mei erau «niște păsărele timpurii» și ei ne-au obișnuit pe noi cu aceasta. Pe când eram deputat și comasam serviciul de la institut cu politica mă trezeam la patru,iar la orele cinci deja eram la copilașii «mei».

Având în vedere faptul că noi deja am discutat despre părinții dumneavoastră, povestiți-ne, vă rog, despre ei mai pe amănunțite.

Mama și tata se iubeau nespus de mult și erau gata să-și dea și sufletul pentru copiii săi. Ei erau niște oameni foarte frumoși: înalți și zvelți. Mama a trăit 92 de ani, dar până în ultima clipă era frumoasă. Avea niște ochi mari albaștri deschiși, niște cosițe blonde și bogate, ținută impunătoare și o siluetă zveltă. Nimeni nu putea trece pe lângă ea fără a o admira. Cu toate acestea soțul ei niciodată n-a avut nici măcar un dram de motiv ca s-o gelozeze. Cu toate că a făcut numai patru clase, ea a fost o femeie foarte înțeleaptă.

Tata după ce a absolvit șapte clase, a mai făcut un an de agronomie. Cu toate că nu aveau studii, ambii considerau că lucrul cel mai important din această viață e să ai studii. Tata foarte des îmi spunea mie și celor doi frați ai mei că: «Noi trebuie să ne alimentăm bine, să ne îmbrăcăm bine și să învățăm». Părinții niciodată nu ne impuneau să facem anume lucruri prin casă sau prin grădină. Tot ce făceam noi era doar din dorința sinceră de a-i ajuta pe ei. Noi înțelegeam foarte bine că tata a fost grav rănit la război, iar mama era o ființă foarte firavă.

Tatăl dumneavoastră a fost la război?

Da și el a avut nenorocul să treacă prin încercări destul de anevoioase. În primăvara anului 1945 mama a primt o scrisoare în care i se spunea că soțul ei, Oțel Mihail Dumitru a decedat pe data de 25 martie în timp ce-și îndeplinea misiunea militară și că el a fost înmormântat în Germania. Nici nu știu de unde mama a avut atâta putere ca să accepte știrea dată,dar scrisoarea cu pricina a păstrat-o pentru tot restul vieții. Vecinele îi spuneau ca ea de urgență trebuie să se recăsătorească,dar ea spunea că ea poate să aibă doar un singur soț adică tatăl nostru. El s-a întors în luna noiembrie a anului 1945; din toți bărbații care au plecat pe front din satul nostru s-au întors doar doi: el și vecinul nostru.

Tata niciodată nu s-a folosit de beneficiile pe care le oferea statul celor care au participat la război, el spunea că deja a primit cadoul cel mai prețios care este-viața. Totuși rănile căpătate în timpul războiului nu au trecut pe alături, fragmentele de mine i-au provocat gangrenă la picioare și în 1990 la vârsta de 77 de ani tata a plecat în lumea celor drepți.

Aveți un prenume foarte frumos și destul de neobișnuit;v-au numit oare așa în cinstea cuiva?

Eva GudumacSe poate și așa de spus,dar dacă e să spunem lucrurilor pe nume m-au n umit nu Eva,ci Iva. Eu sunt primul copil în familie și m-am născut doar după ce au trecut patru ani de la nunta părinților mei. Mama a avut de suferit foarte mult din partea femeilor din sat care-i spuneau că ceva nu e în regulă cu ea deoarece este căsătorită, dar copii nu are.

Vecinii noștri aveau doi copilași destul de drăgălași, care se numeau: Iva și Loric și mama în fiecare zi venea și se uita la ei și îi admira, sperând că și ea va avea asemenea copii. Și iată în 1941 m-am născut eu, iar peste doi ani a mai apărut și Loric-Illarion, apoi în 1946 s-a născut și mezinul-Ion. Mai mulți copii nu le-a dat Dumnezeu și poate că din acest motiv ei aveau o atitudine atât de mișcătoare atât față de noi cât și față de nepoții săi care au rămas fără tați în urma războiului.

În școală în satul natal toată lumea mă cunoștea drept Iva. La noi în sat din păcate școala era numai de șapte ani și ca să finisezi studiile mai departe trebuia să te deplasezi în satul vecin. Adeverință de naștere eu n-am avut până la finisarea clasei a șaptea și atunci părinții au trimis o cerere la Chișinău ca eu în sfărșit să am adeverința asupra mea. În adeverința care a venit era notat prenumele de Eva, ni s-a explicat faptul ca așa prenume ca Iva nu există. Apropo acasă: soțul, fiica și nepotul mă numesc Iva.

Ați fost alintată în copilărie?

Frații nu au fost alintați de părinți, dar pe mine ca fetiță mă alintau destul de mult. Aceasta a continuat chiar și atunci când îmi făceam studiile la universitate și chiar și atunci când eram destul de matură. De fiecare data pe când veneam acasă în «casa mare» mă așteptau diferite cadouri ca: bucăți de materiale de lux pentru rochii,niște pantofi eleganți,sandale, furouri nemțești destul de distinse. Mă simțeam foarte incomod când vedeam aceste lucruri deoarece înțelegeam foarte bine că părinții nu au salarii într-atât de mari, dar pe lângă mine mai erau și frații mei și nepoții lor. Totuși tata mă ruga de fiecare dată să nu refuz lucrurile procurate de ei, el își dorea ca eu să fiu frumoasă. Printre altele el de fiecare dată îmi spunea că ar trebui să încep să mă machiez ca să fiu mai eficace. În primii ani de facultate nu-mi ardea de aceasta deoarece eram total dedicată studiilor.

Dar când ați început să vă machiați?

După anul doi de facultate.Eu am venit acasă în vacanță și am hotărât să aprind soba. Din păcate m-am apropiat prea aproape de lemne pe când turnam benzina și drept rezultat m-am trezit cu arsuri pe față de gradul doi. În afară de aceasta sprâncenele și genele mi-au ars total. Timp de zece zile totul s-a normalizat,însă pielea s-a făcut alba-albă și din această cauză am și început să mă machiez.

Așa femeie minunată cu siguranță are secretele sale de frumusețe.Nu ați putea să vă împărtășiți cu ele dacă se poate?

Nu am absolut nici un secret. Am avut norocul să fiu înzestrată cu o genetică foarte bună. Aceasta mi s-a transmis din partea mamei. Afară de aceasta eu foarte mult muncesc, mereu sunt în picioare,aproape in fiecare zit trec prin situații stresante și se vede că din cauza ritmului meu de viață și degajarea de adrenalină în timpul intervențiilor nici de cum nu voi putea vreo dată să pun pe mine kilograme în plus. (Râde.) Eu nu respect absolut nici o dietă, mănânc tot ce vreau. Adevărul e că nu prea mult vreau. Îmi plac sucurile de fructe și legume, nu m-aș da în lături de la o bucățică de slănină cu usturoi, de niște plăcințele (pe care cu desăvârșire le pregătea mama mea), colțunași (îi fac singură), diferite murături și marinade.

Mai aveți timp și pentru pregătirea bucatelor?

Da, eu m-am obișnuit să rezolv problemele cotidiene de una singură. Necătând la faptul că eu sunt academiciană, iar soțul e professor noi nu avem nevoie de personal ca să ne ajute.

Este adevărat că primeați pacienții chiar și atunci când singură erați bolnavă?

Da, e adevărat. În 2008 și 2011 m-a pălit norocul să-mi frâng un picior. Necătând la acesta continuam să primesc pacienții,consideram că micilor mei pacienți le este mult mai rău decât mie și simțeam că era de datoria mea să-i ajut cu orice preț. Onoarea mea de docor și jurământul dat lui Hipocrates nu-mi permit să părăsesc postul în nici un caz.Eu știu că mulți copilași au nevoie de mine, știu că ei nu vor face față fără de mine și din această cauză nu-mi permit să-i las în voia sorții.

Niciodată nu vi s-a spus că aveți un caracter de fier?

Despre acest fapt e grăitor chiar și numele meu de fată: Oțel. Anume caracterul, perseverența și ajutorul acordat din partea doamnei Gheorghiu m-au ajutat să devin ceea ce sunt la ziua de azi. Știți care e rețeta care te ajută să devii un medic bun? E nevoie de 1 % de intelect și 99 de % de muncă asiduă.

Chiar fiind academiciană, eu mă pregătesc destul de riguros înainte de fiecare intervenție chirurgicală și din nou mai trec cu privirea cărțile necesare.

Ce caz din practica dumneavoastră vi s-a întipărit în memorie pentru totdeauna?

Cum să vă spun, eu arareori mă ciocnesc cu situații ordinare. De regulă eu operez bolnavii gravi și chiar aș putea să uit numele și prenumele copilului, dar ochișorii și diagnoza îi țin minte pentru mult timp. Din această cauză nici nu aș putea să vă povestesc despre un caz anume deoarece timp de 50 de ani de când practic medicina am avut sute de cazuri. Când te lupți de unul singur cu boala, când riști în timpul intervenției,când înțelegi că numai de tine depinde viața pacientului…asemenea momente sunt întipărite pentru totdeauna în memorie.

Știți acum 30 de ani dumneavoastră mi-ați salvat prietena, avea pneumonie purulentă.

Da,e adevărat? Dar cum o cheamă?

—Ana V.

Eu o țin minte,ea mai are o soră geamănă,cum le mai merge?

Mulțumesc, totul e formidabil, ambele cresc niște feciori minunați! Eu știu că pe când activați la parlament erați nevoită să părăsiți țara ceea ce era categoric interzis și irealizabil pe când erați studentă și chiar și atunci când ați început să lucrați. Când pentru prima dată v-ați văzut în afara țării сe anume v-a impresionat cel mai mult?

Când am devenit profesoară la catedra de pediatrie (perioada 1972-1992) și am și preluat conducerea unui cerc studențesc am și călătorit cu ei aproape prin toate țările din fosta URSS. Cu viitorii chirurgi pediatri am participat la diverse conferințe și întruniri și întotdeauna ne întorceam acasă cu victorie și cu medalii de aur, lucrările și cercetările noastre erau destul de înalt apreciate.

Eu am fost în Țările Baltice, Ucraina de Vest și Bielorusia. Aici orașele adiau a cultură și istorie europeană multiseculară. Prin urmare cunoștința cu țările pe din afară nu m-a cutremurat așa de tare. Da,este curat și frumos,dar totuși după mine nu e nimic mai frumos ca Moldova. Aici m-am născut și am crescut,am obținut studii și realizări în știință. Eu sunt patriot al țării mele și mă mândresc cu aceasta. Adesea pe mine împreună cu soțul ne invitau diferite clinici străine ca să lucrăm cu ei la niște condiții destul de avantajoase,însă noi iubim țara noastră și înțelegem că de noi este nevoie aici.

Ce ține de medicina de peste hotare, ce anume v-a impresionat cel mai mult în ea?

În Vest aproape toate clinicile sunt dotate cu un echipament desăvârșit numai că acolo medicii sunt specializați doar pe un anume domeniu pe când da,la noi spitalele nu sunt întratât de dotate,dar avem specialiști сu un spectru larg de cunoștințe. Da, medicii noștri adesea suferă de insuficiența utilajelor necesare, dar ei au mâini de aur și capuri lucide și datorită acestor factori ei și reușesc să execute intervenții destul de complicate.

Respect atât medicii de peste hotare cât și pe colegii mei și nu văd mari discrepanțe dintre ei. Mă bucură faptul că multe personalități eminente ale medicinei contemporane și marii noștri chirurgi nu se uită la greutățile care se petrec în țară și rămân aici cu noi. Printre ei aș vrea să-i menționez pe:rectorul universității de medicină și academicianul Ion Ababii, academicianul Gheoeghe Ghidirim, academicianul Vladimir Hotineanu, profesorul Gheorghe Croitoru, Gheorghe Rojnoveanu, Eugen Guțu, Alina Bour, Vladimir Cazacov, Andrian Tanase, Emil Ciobanu și mulți alții.

Oare nu v-a fost complicat să comasați cariera cu viața familială?

Nu,de loc, mulțumită părinților mei. Ei făceau tot posibilul ca eu și soțul meu să avem posibilitatea de a învăța, a face stagierea, a scrie și a apăra tezele de doctor. Tatăl meu foarte mult se mândrea cu mine și spunea cu mândrie: «Aceasta este fiica mea!», lui îi plăcea să mă privească atunci când eu eram total cufundată în cărți. Când s-a născut fiica mea, Janna, toată familia mi-a sărit în ajutor deoarece eu n-am avut concediu de maternitate, peste două săptămâni după naștere eu am ieșit la serviciu. Atunci și mama, și tata, și frații mei îmi dădăceau pe rând fiica. Dar bineânțeles povara cea mai mare a căzut pe umerii proaspetei bunici. De fapt ea l-a și crescut mai apoi și pe nepotul meu pentru ca nepoata să-și poată construi liniștit o carieră. Mama a decedat în 2010 și îi simțim enorm lipsa.

Cum ați făcut cunoștință cu soțul dumneavoastră?

Destul de banal, la universitate. Eu eram în anul întâi,iar el în anul trei. Dar ne-am căsătorit destul de interesant. Ne întâlneam destul de mult timp și relațiile noastre se reduceau doar la simpatizări platonice până la momentul în care decana de atunci a facultății de pediatrie, doamna Valentina Halitva m-a întrebat: «Mult mai ai de gând să umbli cu Valentin, ținându-te de mânuță? Oare n-a venit deja timpul ca să vă căsătoriți?» Și iată că la sfârșitul lui februarie am depus cererea la OSC,iar pe 23 Martie 1966 ne-am înscris. Reiese că orișice moment important care trebuia să se întâmple în viața mea era realizat datorită îndrumării anumitor personae și, privind în urmă îmi dau seama că ei toți au avut dreptate atât părinții mei, cât și profesorii mei deoarece mă determinau să săvârșesc anumite fapte sau să iau anumite decizii, care acum înțeleg că au fost destul de corecte.

Reiese că cei mai importanți pași din viața mea i-am realizat mulțumită îndrumărilor anumitor persoane, și acum, uitându-mă înapoi realizez faptul că ei au avut dreptate atât părinții mei, căt și profesorii.

Povestiți-ne,vă rog despre familia dumneavoastră.

Soțul meu profesorul Valentin Gudumac este șeful laboratorului principal al Universității de Medicină, fiica – Janna Bernic la fel este profesoară, ea este chirurg pediatru, specializată în domeniul urologiei, la fel ca și noi predă la universitatea noastră, ginerele – Mircea Bernic este profesor și șef de catedră la Universitatea Tehnică. Nepotul, Valentin este deja student în anul trei la Universitatea de Medicină și își dorește să devină chirurg-pediatru. De fapt tatăl lui își dorea ca băiatul să meargă pe urmele sale, dar medicina a fost în câștig de cauză.

Sperăm că dumneavoastră ați fost îndrumătorul fiicei proprii?

Nu, îndrumătorul ei a fost un doctor minunat, profesorul, Boris Curajos. Eu nu am vrut să o învăț și până la momentul dat nu-mi place să fiu cu ea într-o sală de operații deoarece cerințele mele față de ea sunt duble: atât ca medic, cât și ca fiică și credeți-mă că este destul de complicat să lucrezi în așa condiții. În genere a fi în ipostaza de copil al unui profesor este destul de dificil,aceasta este o responsabilitate enormă. Copiii se străduie să nu-și dezamăgească părinții săi care au un nume în sfera data, iar părinții își doresc ca copiii lor să fie mai buni, mai puternici și mai competenți decât ei înșiși. Îmi este milă enorm de nepotul meu deoarece pe umerii lui a căzut o responsabilitate colosală, el întotdeauna este în centrul atenției chiar nedorindu-și faptul respectiv. Anume din această cauză el trebuie să depună dublu efort comparativ cu un student obișnuit deoarece cerințele față de el sunt mult mai mari.

Cum preferați să vă petreceți timpul liber?

Din păcate am foarte puțin timp liber, dar totuși când acesta apare prefer ca să ies la o plimbare cu mașina cu soțul în afara orașului. În așa momente ne simțim de parcă am fi tineri însurăței. Ieșirile în afara orașului ne fac să revenim în cea mai frumoasă perioadă din viața fiecărui om-tinerețea. În timpul acestor călătorii ne aducem aminte de părinții, profesorii și îndrumătorii noștri și de toți acei care ne-au fost alături, ne-au ajutat și ne-au dat studii.

La sfârșitul conversației aș vrea să vă întreb următoarele:ce le-ați dori cititorilor noștri?

În primul rând să se aboneze la revista dumneavoastră. Ea este foarte informativă, aici poți găsi multă informație importantă, necesară și corectă ceea ce este destul de considerabil. Revista nu numai că este oformată frumos, dar e și foarte utilă practic pentru toate categoriile de cititori.

Отправить ответ

Оставьте первый комментарий!

avatar
 
smilegrinwinkmrgreenneutraltwistedarrowshockunamusedcooleviloopsrazzrollcryeeklolmadsadexclamationquestionideahmmbegwhewchucklesillyenvyshutmouth
  Subscribe  
Уведомление о